…Poate ca istoria mea nu este o istorie tipica a strainului care vine în Italia si care trebuie sa lupte în fiecare zi pentru supravietuire...poate ca istoria mea este una dintre cele mai norocoase...dar, cu siguranta avem cu totii ceva în comun: dorul de casa , de frumoasele noastre peisaje, de prieteni cu care am împartit momentele cele mai semnificative din copilaria noastra, de traditiile culinare ale plaiurilor noastre...
Aveam 22 de ani cînd am venit în Italia, la început ca turista si apoi pentru a studia...aveam o valiza mica în mîna si în cap multe visuri de realizat...lumea era a mea ...în sfîrsit aveam o pereche de aripi cu care puteam sa zbor...în sfîrsit puteam sa-mi organizez viata singura fara nici un fel de ajutor.
Studiam la Perugia si în timpul liber munceam, la început ca personal de serviciu („domestica”), apoi ca baby-sitter (urmarind clasicul percurs al srainului de-abia sosit) si mai târziu ca „assistente alla poltrona” (asistenta ) într-un cabinet stomatologic.
Dupa un an am venit la Roma unde am început sa lucrez ca ospatarita într-un bar-masa calda. Aici am cunoscut logodnicul meu, care mai tîrziu a devenit sotul meu. Între timp am facut un curs de informatica si un altul de reprezentanta, gestit de Regiunea Lazio.
Pentru 2 ani am lucrat ca agent comercial ...dar adevarata mea vocatie cu siguranta nu era acea, chiar daca am învatat multe de la acea munca.
Continuam sa visez si sa doresc ceva mai gratificant...nu stiam exact ce anume, dar simteam ca ceea ce aveam nu ma multumea...
Într-o zi am citit un anunt într-un ziar, care m-a facut foarte curioasa, un curs pentru mediatori lingvistic-culturali. Trecînd peste selectie si terminînd cursul, m-am gasit a munci într-un domeniu total necunoscut pîna acum...în social.
Sunt 3 ani de cînd continuu a fare aceasta munca, nu este usor dar e foarte gratificant.
Cîteodata fiul meu î-mi cere sa-i povestesc de mine...privesc înapoi si ma revad de-abia sosita în Italia, ma revad citind anunturile în ziare pentru a cauta casa s-au munca, î-mi amintesc sarbatorile, cînd dorul devenea mai puternic...cînd î-mi revenea în minte parfumul si gustul cozonacilor nostri, petrecerile cu prietenii de facultate, si parfumul teiului de sub casa mea...
Au trecut multi ani, m-am obisnuit sa manînc pasta, am schimbat multe dintre obiceiurile mele, dar am învatat si cuvinte noi, cum este „disocupato” (somer)
Î-mi amintesc o fraza foarte frumoasa : „nu este nimic mai frumos ca a darui o copie a cartii vietii tale cui ti-a spus ca nu esti în stare sa faci nimic”. Cartea vietii mele nu am terminato înca, dar cîteva capitole as putea sa le daruiesc cuiva...O parte din visurile mele le-am realizat, altele le am înca în sertar.. dar eu continuu sa zbor...
C.L.