“Daca as fi stiut
nu as fi facut’o” – asta e fraza care m’a
insotit in toti acesti ani dindu’mi un pic de alinare (daca
de alinare se poate vorbi cind este vorba de ignoranta) in momentele
de nevoie si ajutindu’ma sa ma gindesc la un viitor departe
de aici. Am 38 ani si de 10 ani traiesc aici la Roma. Sotul meu
este un matematician care in acea epoca facea un curs de specializare
pe linga Universitatea "La Sapienza" din Roma. Eu sunt
licentiata in limbi straine la Tirana, munceam ca profesoara de
limba franceza la un liceu. Aveam impreuna deja un copil de 9
luni. Nu reuseam sa sustin tensiunea si dificultatile cu care
se confrunta o mama tinara singura in Albania care isi creste
fiul singura si nu stie cind va putea sa isi vada sotul; sotul
care sta intr’o lume ei necunoscuta (nu imi era posibil
nici macar sa am o viza de turist ca sa ma duc in vizita cu fiul
nostru la sot in Italia). Deci gindindu’ma ca era cel mai
bun lucru pentru mine, m’am decis sa emigrez. Dar cum Nu
aveam alta alternativa decit sa cumpar o viza, dar chiar daca
as fi reusit, oricum nu as fi putut sa imi iau cu mine fiul. Iar
eu eram hotarita sa nu plec fara el. I’am dat o doza de
valium ca sa il adorm si l’am pus intr’o valiza in
care facusem gauri pentru ca el sa poata sa respire. Tot timpul
cind am facut formalitatile la granita el statea inauntru in valiza
pe care eu o tineam mereu in mina. Cind am debarcat la Bari am
vazut un alt cer, parea mai luminat. As fi dorit sa il pot arata
fiului meu dar el continua sa doarma linistit. Nu s’a trezit
nici cind i’am spus ca ii dau sa manince.
Ma uitam la sotul meu si imi parea mai slab si ma gindeam ca era
un pic obosit. Eram asa de fericita ca in sfirsit eram toti impreuna,
toti 3, si ca eram gata sa incepem o viata noua , o viata ce nu
putea decit sa fie mai buna decit cea precedenta incit nu mi’am
dat seama ca ajunsesem acasa. Daca se poate numi casa apartamentul
cu 3 camere in care locuiau in afara noastra alte due cupluri
cu copii. Pe moment m’am gindit ca era o situatie de moment
si ca din moment ce am ajuns eu cu copilul totul s’ar fi
schimbat. Insa au trecut in acel apartament alti 3 ani.
Limba italiana o stiam destul de bine si deci m’am gindit
ca poate imediat ce as fi avut documente de munca m’as fi
putut angaja la vreo scoala ca profesoara de franceza. Intre timp
o prietena de familie m’a ajutat gasindu’mi o slujba
ca domestica la o familie. Munceam 12 ore pe zi si aproape nu
imi amintesc pe fiul meu in acea perioada de 2 ani, fiindca il
lasam acasa cind dormea si cind ma intorceam il gaseam dormind.
Stateam cu el doar duminica. Era o zi de bucurie dar si de durere
din cauza ca in acea zi trebuia sa construiesc intrega saptamina
ce venea, intr’o zi. Familia la care munceam m’a ajutat
sa imi fac documente de munca cu pactul ca taxele la stat pentru
contract le plateam eu.
Imi amintesc ca ziua in care am luat primul meu permis de munca
am considerat’o una dintre zilele cele mai fericite din
viata mea. Era doar o bucata de hirtie care din acel moment avea
sa defineasca viata mea. Doar datorita acelei hirtii eu puteam
in sfirsit sa ma duc in Alania ca sa intilnesc parintii pe care
nu ii vedeam de 3 ani, amicii. Parea totul atit de simplu, acum.
Eram chiar mai linistita acum cind mergeam cu autobuzul (inainte
ma teroriza doar faptul ca vreun controlor ar fi putut sa imi
ceara documentele, chiar daca eu aveam mereu bilet, pe care il
controlam mereu daca il am sau nu, cu frica de a nu-l fi compostat.
Pare absurd dar controlorii imi aduceau aminte de politisti).
Familia la care munceam m’a dat afara intrucit nu puteau
sa imi dea concediu (nu am avut concediu nici macar o data in
3 ani) si deci trebuia sa ma inlocuiasca. Dar eu aveam nevoie
sa merg in Albania si deci am plecat de la ei, simtindu’ma
jignita. Am devenit o somera. O amica m’a sfatuit sa merg
la Biroul de Plasare a Muncii (Ufficio di collocamento). M’am
dus sa ma inregistrez gindindu’ma ca poate in sfirsit ei
ar fi putut sa ma ajute sa imi gaseasca o munca la nivelul la
care eu doream. Poate ca as fi putut sa profesez in domeniul meu.
Functionarul, imediat ce a vazut documentele mele m’a fixat
spunindu’mi ca nu am facut bine sa o fac pe smechera, asfel
incit imediat ce am avut in mina documentele de munca am plecat
de la ei. Mi’a mai spus in plus acel functionar ca nu trebuia
sa sper mult a gasi o alta munca, in conditiile in care sunt atitia
italieni fara munca si ca ei au prioritate. M’am simtit
umilita si eram gata sa ii spun ca si eu sunt o persoana chiar
daca nu sunt italiana si ca si eu aveam dreptul de a fi ajutata
la momentul de nevoie. In conditiile in care taxele le platim
si noi strainii, nu numai italienii. Nu am spus nimic din ceea
ce gindeam, in mod straniu am spus “multumesc” si
am plecat de acolo.
M’am inscris la o asociatie de femei care m’a trimis
sa fac un curs pentru mediatorii culturali. M’am simtit
bine in timpul cursului. Profesorii erau fie italieni fie straini
ca si mine si foarte pregatiti in materie de imigratie. A fost
meritul cursului ca am inceput sa’i vad pe italieni ca persoane
ca si mine, ce credeau intr’un viitor in care sa traim impreuna.
Acolo am invatat ca suntem cu totii persoane, ca nu avem numai
indatoriri dar si drepturi ce trebuie sa ni se recunoasca. Acum
nu trebuia doar sa spun “multumesc” chiar si cind
nu mi se dadeau informatiile pe care le ceream, in schimb trebuia
sa insist pentru a afla tot ceea ce ma interesa, chiar daca nu
eram cetetean italian. Puteam oricind sa cer o slujba in functie
de formarea mea profesionala fara a ma gindi ca furam ceva italienilor.
E ca si cum as fi renascut. Intre timp cu toti banii economisiti
(imi amintesc ca la epoca respectiva nu im permiteam nici macar
o inghetata) ne’am cumparat o casa. In sfirsit o casa a
noastra. Sotul meu dupa o munca de muncitor a inceput sa faca
meditatii de matematica iar eu muncesc ca mediator cultural intr’un
Centru de Permanenta. Intre timp fac si munca de profesoara de
franceza la asociatia de femei.
Sper ca activitatea mea va putea sa ajute persoanele imigrate.
Nu pretind ca as face mai putin dureroasa experienta imigratiei
acestora, dar daca chiar si putine dintre acestia nu vor pronunta
fraza “daca as fi stiut nu as fi facut’o”, atunci
as fi intr’adevar fericita de mine.
Experienta culeasa de B.G.
